China, pământ românesc

 Panou de afișare preț dintr-un supermarket. Se pare că angajații au avut ceva dubii. 

Trei portrete animate...

 (...Bune la orice etate) 

             

             Dincolo de Boom...e rang-ul

              Legendarelor desene,

             Trei eroi vor lua cuvântul,

             Prezentându-se-n catrene.

  

              Eu, Garfield, sunt ca portocala, 
             Rotund și dulce-acrișor; 
             De vă încearcă plictiseala, 
             Eu o alung cu mult umor.                               

              

                                   

             Precum știți, mă cheamă Jerry. 

             Deși-s mic și Tom e mare, 

             Nicio clipă nu mă sperii, 

             Îl bat măr. Eu sunt cel tare. 

                                                

                 Am culoarea fericirii,

             Nebunie și mister,

             Râd adulții și copiii:

             Yes, I am The Pink Panther!

   

La mulți ani, Tom și Jerry!

    Bing-bang-bong! Parcă mai ieri își încorda ghearele strașnicul Jaune Tom din Parisul vesel, sărind de pe genericul emisiunii Gala desenului animat — realizată de regretata Viorica Bucur în anii '70-'80 la televiziunea unică — direct în inimile noastre de copii. Asemenea momente erau rare în acei ani și se cuveneau gustate ca un elixir ce permitea deschiderea porții spre vis. 

    Amintirea vine cu efect de bumerang (a se citi Boomerang) pe filiera motănească. De la Jaune Tom la, simplu, Tom. Ba nu simplu, ci dublu: Tom și Jerry. Prieteni și dușmani, victimă și învingător, bun și rău, dar inseparabili. Un cuplu la fel de tare ca și cele mai celebre cupluri comice hollywoodiene. Ba mai mult. Irezistibili, imprevizibili și indestructibili, dovedesc și acum, la 75 de ani de la prima lor apariție, că-și pot face loc cu ușurință în inimile puștilor. Oricâte generații s-au succedat pe parcursul celor mai bine de șapte decenii, motanul și șoricelul le-au câștigat prietenia, iar năzdrăvăniile lor nu s-au demodat. 
  

    Sunt prinși continuu într-o fugăreală nebună, în care cel ce este inițial victimă se poate declara la final învingător, pe principiul "cine râde la urmă râde mai bine". Iar învingătorul, cel care râde mai bine, este de obicei cel mic. Nu, nu șoricelul, ci copilul. Copilul din fața ecranului, intrat cu totul în poveste, empatizând alternativ când cu un personaj, când cu celălalt. Copilul-copil, dar și adultul-copil. Pentru că aceste simpatice personaje nu numai că și-au făcut noi prieteni, dar nu i-au pierdut nici pe cei vechi: o familie de 75 de generații. 

     Și, pentru că latinescul anima înseamnă suflet, am putea spune că William Hanna și Joseph Barbera, cei ce au creat aceste desene, nu numai că le-au dat suflet, ci le-au făcut să dea ceva din sufletul lor fiecărui copil.
  

Amintiri dintr-un ianuarie nu prea îndepărtat...